Limfom non-HodgkinTipuri de cancer

---

Unele simptome comune ale limfomului non-Hodgkin includ:

• febră;
• umflarea ganglionilor limfatici la nivelul gâtului, axilei sau inghinal;
• transpirații nocturne abundente și uneori frisoane;
• oboseală persistentă, letargie, senzație de extenuare;
• reducerea apetitului, greață, vărsături;
• pierderea inexplicabilă în greutate;
• dureri sau umflături abdominale, senzație de plenitudine;
• erupție cutanată sau mâncărime (prurit);
• tuse sau dificultăți de respirație;
• dureri de cap;
• dificultăți de mobilitate;
• durere în piept, abdomen sau oase fără un motiv cunoscut.

Umflarea ganglionilor limfatici, febra și transpirațiile abundente nocturne pot fi, de asemenea, simptome ale răcelii și gripei. Cu toate acestea, spre deosebire de răceală și gripă, simptomele limfomului non-Hodgkin persistă în timp.

Cauza exactă a limfomului non-Hodgkin nu este cunoscută. Cu toate acestea, următorii factori pot crește riscul unei persoane de a dezvolta boala:

• Vârstă - riscul de limfom non-Hodgkin crește odată cu vârsta. Cele mai frecvente subtipuri apar cel mai adesea la persoanele de 60-70 ani;
• Gen – boala este mai întâlnită în cazul femeilor;
• Infecții bacteriene – unele tipuri de limfom non-Hodgkin sunt asociate cu infecții specifice.
• Infecții virale – virusurile pot cauza unele tipuri de limfom non-Hodgkin. De exemplu, virusul Epstein-Barr este asociat cu unele tipuri de limfom non-Hodgkin. De asemenea, infecția cu hepatită C a fost asociată cu un risc crescut de limfom în zona marginală a splinei.
• Tulburări ale sistemului imunitar - afecțiuni cum ar fi HIV / SIDA cresc riscul de limfom non-Hodgkin, în special limfoame cu celule B agresive.
• Tulburări autoimune -persoanele cu afecțiuni autoimune, cum ar fi artrita reumatoidă și sindromul Sjögren, prezintă un risc mai crescut de a dezvolta anumite tipuri de limfom non-Hodgkin. De asemenea, unele medicamente utilizate pentru tratamentul afecțiunilor autoimune pot crește riscul de cancer.
• Tratamentul anterior al cancerului - tratamentul anterior cu anumite medicamente sau radioterapie pentru alte tipuri de cancer poate crește riscul de limfom.
• Factori genetici - unele modificări genetice pot fi asociate cu anumite cazuri de limfom. În prezent, nu există teste genetice acceptate pe scară largă pentru a identifica factorii de risc moșteniți pentru această formă de cancer sau care să prezică în mod cert riscul unei persoane de a dezvolta boala.

Există peste 30 de tipuri distincte de limfom non-Hodgkin, care pot fi împărțite în tipuri agresive (cu creștere rapidă sau de grad înalt) sau indolente (cu creștere lentă sau cu grad scăzut).

Această formă de cancer este împărțită și în funcție de tipul de celule implicate. Există două tipuri principale de limfocite: limfocitele B (sau celulele B) și limfocitele T (sau celulele T). Cele mai multe tipuri de limfoame non-Hodgkin se dezvoltă din celulele B, iar aceste forme de cancer pot fi: limfomul difuz cu celule B mari, limfomul folicular, limfomul Burkitt, limfomul difuz imunoblastic cu celule mari, limfomul limfoblastic cu celule B precursoare și limfomul cu celule în manta.

Unele forme de limfom non-Hodgkin din celulele T includ: micoza fungoidă, limfom malign cu celule mari anaplazice, limfom de celule T periferice și limfom limfoblastic cu celule T precursoare.

Inițial, se va efectua un examen fizic, acordând o atenție deosebită ganglionilor limfatici, ficatului și splinei. Dacă medicul suspectează limfom, ea va recomanda o biopsie, precum și teste de laborator și teste imagistice.

Următoarele teste pot fi utilizate pentru a diagnostica limfomul non-Hodgkin:

• Biopsie - pentru a diagnostica limfomul, țesutul este de obicei prelevat din ganglionii limfatici din regiunea gâtului, axilar sau în zona abdominală. În majoritatea cazurilor, este necesară o biopsie de bază sau o biopsie chirurgicală pentru a diagnostica corect și pentru a clasifica limfomul.
• Tomografie computerizată - scanările CT ale pieptului, abdomenului și pelvisului pot ajuta la depistarea cancerului care s-a răspândit la plămâni, ganglioni limfatici sau ficat.
• Imagistica prin rezonanță magnetică – este utilizată pentru a diagnostica celulele canceroase și pentru a măsura dimensiunea tumorii.
• Tomografia cu emisie de pozitroni (PET) sau scanare PET-CT - este o modalitate de a obține imagini ale organelor și țesuturilor în interiorul corpului. O cantitate mică de glucoză marcată radioactiv este introdusă în organism. Deoarece cancerul tinde să folosească energia activă, el absoarbe mai mult din substanța radioactivă. Un scanner detectează apoi această substanță pentru a obține imagini ale interiorului corpului.
• Biopsia – se va realiza o aspirație a măduvei osoase, sub formă lichidă și solidă. Limfomul se răspândește adesea în măduva osoasă, așadar examinarea unei mostre a măduvei osoase poate fi importantă pentru diagnosticarea limfomului și stabilirea stadiului.
• Testarea moleculară a tumorii – utilizată pentru a identifica anumite gene, proteine și alți factori unici bolii. Rezultatele acestor teste vor ajuta la stabilirea asupra opțiunilor de tratament. Există diferite tipuri de teste moleculare și genetice: citogenetica studiază cromozomi sănătoși și anormaliile în diviziunea celulelor canceroase, hibridizarea fluorescentă in situ (FISH) utilizează sonde fluorescente sub un microscop special pentru a detecta modificările în cromozomii specifici, citometria în flux analizează proteinele care se află la suprafață sau în interiorul unei celule canceroase, reacția în lanț a polimerazei (PCR) detectează secvențe ADN specifice care apar în unele tipuri de cancer.

Stadiul limfomului descrie gradul de răspândire a tumorii, folosind cifrele romane de la I până la IV (I, II, III sau IV). Acest sistem de stadializare este util pentru cele mai comune subtipuri ale limfomului:

• Stadiul I: cancerul se găsește într-un ganglion limfatic (stadiul I), sau cancerul a invadat un organ exterior (identificat cu litera „E”), dar nu orice regiuni ale ganglionilor limfatici (stadiul IE).
• Stadiul II: cancerul se găsește în două sau mai multe regiuni ale ganglionilor limfatici, pe aceeași parte a diafragmei (stadiul II), sau cancerul implică un organ și ganglionii limfatici regionali, cu sau fără celule canceroase în alte regiuni ale ganglionilor limfatici, pe aceeași parte a diafragmei (stadiul IIE).
• Stadiile III-IV: există cancer în zonele cu ganglioni limfatici de pe ambele părți ale diafragmei (stadiul III), sau cancerul s-a răspândit în tot corpul dincolo de ganglionii limfatici (stadiul IV).

Limfomul se răspândește cel mai adesea la ficat, măduva osoasă sau plămânii. Stadiile III-IV descriu limfoame comune, încă foarte tratabile și, adesea, curabile, în funcție de subtipul cancerului. Stadiile III și IV sunt considerate acum o singură categorie deoarece au același tratament și prognostic.

Indicele Prognostic Internațional (IPI) este important în planificarea tratamentului pentru limfoamele agresive. Pacienții sunt clasificați în grupuri cu risc scăzut sau cu grad ridicat de risc, în funcție de factorii de risc enumerați mai jos.

• vârsta de peste 60 de ani;
• stadiul III sau stadiul IV al bolii;
• rezultatele testelor de sânge care arată valori mai mari decât cele normale ale LDH, un grup de substanțe descoperite în sânge numit lactat dehidrogenază;
• afectarea stării generale de sănătate sau de performanță;

celule canceroase în mai mult de un organ sau regiune în afara regiunii ganglionilor limfatici.

Stadiul cancerului ajută la stabilirea celui mai eficient plan de tratament. Tratamentul depinde și de tipul de limfom, gradul cancerului, localizare, manifestare și alte afecțiuni sau starea generală de sănătate.

Dacă cancerul nu produce simptome și nu are dezvoltare rapidă, se poate interveni doar prin monitorizare și supraveghere activă. În acest timp se efectuează periodic scanări și teste pentru monitorizarea progresului bolii.

Principalele tipuri de tratament pentru limfomul non-Hodgkin sunt:

• Chimioterapia - presupune folosirea medicamentelor pentru distrugerea celulelor canceroase, de obicei prin stoparea capacității celulelor canceroase de a se dezvolta și de a se multiplica. Este tratamentul principal pentru acest tip de cancer. Se administrează intravenos sau oral. Un pacient poate primi câte un medicament sau combinații de medicamente diferite în același timp. Cea mai obișnuită combinație de chimioterapie pentru tratamentul inițial al limfomului non-Hodgkin agresiv conține 4 medicamente: Ciclofosfamida, Doxorubicina,  Prednison și Vincristina.
• Radioterapia - presupune utilizarea de raze X de înaltă energie, electroni sau protoni pentru a distruge celulele canceroase. Se utilizează pentru regiunea afectată de cancer. De obicei, se folosește radioterapia externă.
• Terapie țintită și imunoterapie - terapia țintită este un tratament care vizează genele specifice ale cancerului, proteinele sau mediul tisular care contribuie la creșterea și supraviețuirea cancerului. Acest tip de tratament blochează creșterea și răspândirea celulelor canceroase, în timp ce limitează deteriorarea celulelor sănătoase. În terapia cu celule T, unele celule T sunt prelevate din sângele pacientului, apoi sunt modificate astfel încât să permită celulelor T să recunoască celulele canceroase.
• Transplantul de celule stem / transplantul de măduvă osoasă - un transplant de celule stem este o procedură medicală în care măduva osoasă sau celulele sangvine periferice care conțin celule foarte specializate, numite celule stem hematopoietice, sunt utilizate ca parte a unui plan de tratament. Transplantul de celule stem este, în general, utilizat numai pentru persoanele cu limfom non-Hodgkin cu formă progresivă sau recurentă. Există 2 tipuri de transplant de celule stem, în funcție de sursa celulelor stem de înlocuire: alogen (ALLO) și autolog (AUTO).

Cauza limfomului non-Hodgkin nu este cunoscută. Mutațiile în ADN care apar după naștere pot fi asociate cu această formă de cancer. Cei mai mulți oameni cu limfom non-Hodgkin nu au factori de risc care pot fi modificați, astfel că nu există nicio modalitate de a-i proteja împotriva acestor limfoame. Dar există unele lucruri pe care le poate face un individ, ceea ce ar putea reduce riscul. Pentru a vă reduce riscul, evitați expunerea la substanțe chimice, cum ar fi erbicidele, pesticidele și benzenul. Dacă aveți boală celiacă (intoleranță la gluten), mențineți dieta fără gluten. Această dietă va reduce la minimum stimularea sistemului imunitar din expunerea la gluten.

Infecția cu HIV, virusul care provoacă SIDA, poate crește riscul de limfom non-Hodgkin, astfel că un mod de a limita riscul este de a evita factorii de risc cunoscuți pentru HIV, cum ar fi administrarea intravenoasă de droguri sau relațiile sexuale neprotejate cu mai mulți parteneri.

Infecția cu Helicobacter pylori a fost legată de unele limfoame. Tratarea infecțiilor cauzate de H. pylori cu antibiotice și antiacide poate reduce acest risc, dar beneficiul acestei strategii nu a fost încă dovedit. Unele limfoame sunt cauzate de tratamentul altor tipuri de cancer cu radiații și chimioterapie sau prin utilizarea medicamentelor care inhibă imunitatea pentru a evita respingerea organelor transplantate. Unele studii au sugerat că o dietă bogată în grăsimi și carne poate crește riscul. Menținerea unei greutăți normale și alimentația sănătoasă pot reduce riscul de limfom și alte tipuri de cancer, însă sunt necesare mai multe cercetări pentru a confirma acest lucru.

Rata globală de supraviețuire pentru persoanele cu limfom non-Hodgkin la 5 ani este de 69%. Pentru bărbați, rata de supraviețuire la 5 ani este de 69%, iar pentru femei, este de 72%. Rata generală de supraviețuire la 10 ani este de 59%. Aceste rate de supraviețuire variază în funcție de stadiul și subtipul cancerului. Este important să ne amintim că statisticile privind ratele de supraviețuire pentru persoanele cu limfom non-Hodgkin sunt o estimare, fiecare pacient răspunde diferit la boală în sine și la tratament.