Mielom multiplu - Boala Kahler Tipuri de cancer

---

Simptomele mielomului multiplu pot să se asemene cu ale altor tulburări osoase sau afecțiuni medicale. Anticorpii și celulele mielomice pot determina simptome care includ:

• durere osoasă;
• fracturi osoase;
• slăbiciune;
• oboseală;
• pierdere în greutate;
• infecții care reapar;
• greaţă și vărsături;
• constipație;
• probleme la urinare;
• slăbiciune sau amorțeală în picioare;
• dureri de spate;
• dureri de coaste.

Nu există mod sigur de a prezice riscul unei persoane de a dezvolta mielom sau care sunt exact factorii ce duc la apariția bolii, dar există o serie de factori ce cresc riscul de apariție a bolii:

• Vârsta peste 65 ani: înaintarea în vârstă crește riscul de a dezvolta mielom multiplu. Majoritatea persoanelor diagnosticate cu mielom au vârsta de peste 65 de ani. Persoanele mai tinere de 35 de ani sunt rareori afectate de boală.
• Istoricul familial de mielom multiplu: există un risc mai mare de a dezvolta mielom multiplu dacă există un membru al familiei care a avut boala.
• Expunerea la substanțele chimice: expunerea la produsele petroliere poate crește riscul de apariție a mielomului multiplu. Dacă sunteți expuși la substanțe chimice industriale la locul de muncă, asigurați-vă că respectați instrucțiunile de siguranță.
• Expunerea la niveluri ridicate de radiații: persoanele care au fost expuse la concentrații ridicate de radiații, cum ar fi supraviețuitorii bombelor atomice, pot prezenta un risc mai mare de mielom multiplu. Cercetătorii sugerează și că expunerea prelungită și cumulată la radioactivitate poate fi un factor de risc.
• Istoricul de boli ale celulelor plasmatice: anumite boli ale celulelor plasmatice, cum ar fi plasmocitomul solitar și MGUS (gamapatia monoclonală cu semnificație neprecizată), se pot dezvolta în mielom multiplu. Un plasmocitom este o acumulare de celule plasmatice anormale, care se găsesc într-o singură locație. Persoanele care au MGUS au proteine anormale, numite proteine M.
• Supraponderalitatea sau obezitatea: excesul de greutate corporală poate crește riscul de apariție a mielomului multiplu.

Cunoașterea tipului de mielom este foarte importantă pentru a decide când este necesar să se inițieze tratamentul. Clasificarea joacă, de asemenea, un rol important în determinarea stadiului mielomului multiplu. Cele trei categorii de mielom multiplu sunt:

• gamapatia monoclonală cu semnificație neprecizată (MGUS);
• mielomul asimptomatic;
• mielom simptomatic.

Pacienții din anumite categorii nu trebuie să urmeze imediat tratamentil, dar pot urma terapie incipientă cu bifosfonați dacă este prezentă osteoporoză sau pot beneficia de alte îngrijiri de susținere pentru simptome și complicații. În aceste cazuri, amânarea terapiei poate ajuta la evitarea efectelor secundare inutile și la riscul complicațiilor asociate cu chimioterapia și poate, de asemenea, să întârzie dezvoltarea rezistenței la chimioterapice.

Gamopatia monoclonală cu semnificație neprecizată (MGUS) este o afecțiune benignă care poate duce la mielom multiplu. Aceasta implică un exces de proteine M, dar celulele plasmatice nu au format o tumoră sau leziuni multiple, nu s-au produs simptome și alte semne pentru diagnosticul mielomului sunt absente. MGUS în sine este benign, dar, de-a lungul anilor, aproximativ 16% dintre indivizii cu MGUS pot dezvolta o tulburare malignă de celule plasmatice, cum ar fi mielomul multiplu.

Caracteristici:

• nivelul proteinei serice M este <3 g / dl;
• procentul de celule plasmatice din măduva osoasă este <10%;
• absența anemiei, insuficienței renale, hipercalcemiei și leziunilor ostolitice.

Persoanele cu mielom asimptomatic au un nivel ușor crescut al proteinei M și un număr crescut de celule plasmatice în măduva osoasă. Pacienții pot prezenta anemie ușoară și / sau câteva leziuni osoase, dar nu au insuficiență renală și infecții recidivante, care caracterizează forma activă a bolii. În schimb, mielomul este static și poate să nu progreseze luni sau ani. Mielomul multiplu asimptomatic include atât mielom multiplu, cât și mielom multiplu indolent.

Caracteristicile mielomului multiplu includ:

• nivelul proteinei serice M de ≥ 3 g / dl și / sau ≥ 10% din celulele plasmatice din măduva osoasă;
• absența anemiei (deși poate apărea o ușoară anemie), insuficiența renală, hipercalcemia și leziunile osteolitice.

Caracteristicile mielomului multiplu indolent includ:

• nivelul proteinei M în ser și / sau în urină, ≥ 3 g / dl și stabil în timp;
• procentul de celule plasmatice din măduva osoasă> 30%;
• anemie ușoară sau câteva leziuni osteolitice mici.

Mielom multiplu simptomatic - atunci când sunt prezente, simptomele mielomului multiplu pot fi vagi și similare celor din alte afecțiuni. Unele simptome de mielom sunt mai frecvente decât altele, iar simptomele mai puțin frecvente pot fi rezultatul complicațiilor ce pot apărea.

Caracteristicile mielomului multiplu simptomatic includ următoarele:

• valori crescute ale proteinei M și ale celulelor plasmatice în ser și / sau în urină;
• procentul de celule plasmatice din măduva osoasă> 30%;
• anemie;
• insuficiență renală;
• hipercalcemie;
• leziuni osteolitice.

Adesea, mielomul multiplu nu provoacă simptome până într-un stadiu avansat. Uneori, poate provoca simptome comune care, la început, par a fi cauzate de alte boli. Rar, mielomul multiplu se depistează mai devreme când un test de sânge de rutină prezintă o cantitate anormal de mare de proteine în sânge. Pentru cele mai multe tipuri de cancer, biopsia este singura modalitate sigură de a stabili diagnosticul de cancer. Medicul va preleva un eșantion de țesut pentru testarea într-un laborator. Dacă nu este posibilă o biopsie, medicul poate sugera alte teste care vor ajuta la stabilirea unui diagnostic.

Următoarele teste pot fi utilizate pentru a diagnostica mielomul multiplu:

• Teste de sânge și urină – celulele canceroase ale mielomului deseori secretă imunoglobulină monoclonală cunoscută sub numele de proteină M. Concentrațiile de proteine M ale pacientului sunt utilizate pentru a determina amploarea bolii și pentru a monitoriza eficacitatea tratamentului. Cantitatea de proteine M din sânge sau din urină este măsurată prin electroforeza proteinelor serice (SPE) sau electroforeza proteinelor urinare (UPE). Acești anticorpi sunt imunoglobulina G (IgG), imunoglobulina A (IgA) și imunoglobulina M (IgM). Albumina serică este o proteină din sânge produsă de ficat, necesară pentru menținerea unui volum adecvat al sângelui și a stării generale de sănătate. β2-M este o proteină mică ce joacă un rol în răspunsul imun. Analiza lor este importantă pentru determinarea stadiului mielomului. Testele de sânge sunt, de asemenea, utilizate și pentru a măsura funcția renală, nivelurile de calciu și numărul de celule sanguine pentru posibilele anemii și alte valori scăzute ale celulelor sângelui.
• Radiografii - o radiografie este utilizată pentru a crea o imagine a structurilor din interiorul corpului, folosind o cantitate mică de radiații. Radiografiile sunt de obicei primul pas în evaluarea oaselor când se suspectează sau se diagnostichează mielomul.
• Imagistica prin rezonanță magnetică (RMN) – un RMN utilizează câmpuri magnetice, nu raze X, pentru a produce imagini detaliate ale corpului. Un RMN poate arăta dacă maduva osoasă normală a fost înlocuită cu celule mielomice sau cu un plasmocitom, în special în craniu, coloană vertebrală și pelvis. Un RMN poate fi, de asemenea, utilizat pentru a măsura dimensiunea tumorii.
• Tomografie computerizată - creează o imagine detaliată, în secțiune transversală, care prezintă orice anomalii sau tumori în țesuturile moi. Un computer combină apoi aceste imagini într-una tridimensională a interiorului corpului.
• Tomografie cu emisie de pozitroni (PET) sau scanare PET-CT - este de obicei combinată cu o scanare CT, numită scanare PET-CT, o modalitate de a crea imagini ale organelor și țesuturilor din interiorul corpului. O cantitate mică de glucoză marcată radioactiv este injectată în corpul pacientului. Această substanță este preluată de celulele care utilizează cea mai mare parte a energiei. Deoarece cancerul tinde să folosească energia activă, el absoarbe mai mult din substanța radioactivă. Un scanner detectează apoi această substanță pentru a produce imagini ale interiorului corpului.
• Biopsia - este efectuată pentru examinarea măduvei osoase. Măduva osoasă are atât o parte solidă, cât și o parte lichidă. O aspirație a măduvei osoase permite prelevarea unei probe de fluid cu ajutorul unui ac. O biopsie a măduvei osoase presupune prelevarea unei cantități mici de țesut solid folosind un ac. Un anatomo-patolog analizează apoi eșantionul (eșantioanele).
• Testarea moleculară a tumorii – se poate recomanda efectuarea testelor de laborator pe o mostră de tumoră și / sau măduvă osoasă pentru a identifica cromozomii specifici (citogenetice), genele (FISH), proteinele și alți factori unici tumorii. Rezultatele acestor teste pot indica cel mai eficient tratament pentru boală.

Stadializarea este o modalitate de a descrie unde este situat un cancer, dacă sau unde s-a răspândit și dacă afectează alte părți ale corpului.

Medicii folosesc teste de diagnosticare pentru a afla stadiul cancerului, deci stadializarea poate să nu fie completă până când toate testele nu vor fi terminate. Cunoașterea stadiului ajută medicul să decidă ce fel de tratament este cel mai bun.

În cazul mielomului se începe cu stabilirea prezenței sau absenței simptomelor, pentru inițierea stadializării. Pacienții fără simptome sunt, în general, supravegheați îndeaproape fără tratament specific, deși terapiile sunt uneori oferite pentru a opri creșterea sau răspândirea bolii. Aceasta se numește supraveghere activă pentru mielomul multiplu. Pacienții cu simptome sau care urmează să dezvolte simptome necesită tratament.

Simptomele legate de mielom sunt descrise cu sistemul C.R.A.B. Acesta include hipercalcemia (calciu în sânge ridicat), funcția renală slabă, anemia și durerile osoase sau leziunile osoase.

• Nivelurile de calciu sunt crescute - acesta este definit ca un nivel de calciu seric> 0,25 mmol / l deasupra limitei superioare sau la un nivel care este> 2,75 mmol / l;
• Probleme renale, identificate cu creatinina > 173 mmol / l;
• Anemia este definită ca un nivel scăzut al hemoglobinei, care este de 2 g / dl sub limita inferioară a nivelului normal sau cu o valoare a hemoglobinei <10 g / dl;
• Leziunile osoase includ: leziuni letale (zone de leziuni osoase), osteoporoza (subțierea oaselor) și fractura de compresie a coloanei vertebrale.

Sistemul Durie-Salmon a fost utilizat în mod tradițional pentru stadializarea mielomului. Acest sistem de stadializare este eficient pentru evaluarea amplorii bolii și / sau dimensiunii tumorii. Conform acestui sistem, există 3 stadii, numite stadiile I, II sau III (1, 2 sau 3). Fiecare stadiu este în continuare clasificat în A sau B, în funcție de funcția renală afectată. Clasificarea B înseamnă că există o afectare semnificativă a rinichilor.

• Stadiul I: Mulți pacienți cu mielom în stadiul I nu prezintă simptome deoarece există mai puține celule canceroase în organism. Dacă celulele canceroase au afectat funcția renală, prognosticul poate fi mai rău, indiferent de stadiu. Factorii caracteristici pentru stadiul I includ: numărul de celule roșii din sânge se situează ușor sub limitele normale, cantitate normală de calciu în sânge, niveluri scăzute ale proteinei M în sânge sau urină.
• Stadiul II: Mai multe celule canceroase sunt prezente în organism în stadiul II. Din nou, dacă funcția renală este afectată, prognosticul se înrăutățește indiferent de stadiu. Criteriile pentru stadiul II sunt definite ca cele care nu se încadrează nici în stadiul I, nici în stadiul II.
• Stadiul III: Multe celule canceroase sunt prezente în organism în stadiul III. Factorii caracteristici acestei etape includ: anemia, cu o hemoglobină <8,5 g / dl, hipercalcemie, afectare osoasă avansată (3 sau mai multe leziuni osoase), niveluri ridicate de proteină M în sânge sau urină.

Sistemul internațional de stadializare (ISS) este acum utilizat mai frecvent pentru a clasifica mielomul multiplu. Acesta definește factorii care influențează supraviețuirea pacientului. ISS se bazează pe date colectate de la persoane cu mielom multiplu din întreaga lume. Sistemul are 3 stadii bazate pe măsurarea albuminei serice și a nivelurilor serului β2-M.

• Stadiul I: β2-M <3,5 mg / l cu o albumină serică de 3,5 g / dl sau mai mult;
• Stadiul II: Fiecare dintre aceste două criterii: β2-M între 3,5 mg / l și 5,5 mg / dl, albumină <3,5 g / dl;
• Stadiul III: β2-M> 5,5 mg / l.

Scopurile tratamentului sunt de a elimina celulele mielomului, de a controla creșterea tumorilor, de a controla durerea și de a permite pacienților să aibă o viață normală. Deși nu există niciun tratament pentru mielom multiplu, cancerul poate fi gestionat cu succes la mulți pacienți.

Persoanele cu mielom în stadiu incipient și fără simptome pot fi pur și simplu monitorizate îndeaproape de către medic prin examinări. Această abordare se numește supraveghere activă sau monitorizare vigilentă. Dacă apar simptome, începe tratamentul activ.

• Terapia țintită - este un tratament care vizează genele specifice ale cancerului, proteinele sau mediul tisular care contribuie la creșterea și supraviețuirea cancerului. Acest tip de tratament blochează creșterea și răspândirea celulelor canceroase în timp ce limitează deteriorarea celulelor sănătoase. Lenalidomidă (Revlimid), pomalidomidă (Pomalyst) și talidomidă (Synovir, Thalomid) sunt medicamente care opresc creșterea celulelor mielomului din măduva osoasă. Aceste medicamente întăresc celulele imune, și atacă celulele canceroase. Bortezomib (Velcade), carfilzomib (Kyprolis) și ixazomib (Ninlaro) sunt clasificați ca inhibitori ai proteazomilor, ce vizează enzimele specifice numite proteazomi care digeră proteinele în celule.
• Chimioterapia - este folosirea medicamentelor pentru distrugerea celulelor canceroase, de obicei prin stoparea capacității celulelor canceroase de a se dezvolta și de a se diviza. Chimioterapia sistemică este introdusă în sânge pentru a ajunge la celulele canceroase din tot corpul. Un regim de chimioterapie (program) constă de obicei într-un număr specific de cicluri administrate într-o perioadă de timp stabilită. Un pacient poate primi câte un medicament la un moment dat sau combinații de medicamente diferite în același timp. Medicamentele chimioterapice care au fost utilizate cu succes pentru tratamentul mielomului includ ciclofosfamida (Cytoxan, Neosar), doxorubicina (Adriamycin, Doxil), melphalan (Alkeran), etopozida (Toposar, VePesid), cisplatina (Platinol) și carmustina (BiCNU).
• Transplantul de celule stem / transplantul de măduvă osoasă - un transplant de celule stem este o procedură medicală în care măduva osoasă care conține cancer este înlocuită cu celule specializate, numite celule stem hematopoietice, care se dezvoltă în celule sanguine sănătoase, celule albe din sânge și trombocite din măduva osoasă. Celulele stem hematopoietice sunt celule care formează sânge și măduva osoasă. Astăzi, această procedură este mai frecvent numită transplant de celule stem, deoarece celulele stem din sânge sunt în mod obișnuit transplantate, nu țesutul real al măduvei osoase. Există 2 tipuri de transplanturi de celule stem în funcție de sursa celulelor stem sanguine de înlocuire: alogen (ALLO) și autolog (AUTO).
• Radioterapia - presupune utilizarea de raze X de înaltă energie sau alte particule pentru a distruge celulele canceroase. Cel mai frecvent tip de tratament radiologic se numește terapia cu radiații externe, care este radiația dată de o sursă din afara corpului. Un regim de radioterapie constă, de obicei, într-un număr specific de tratamente administrate într-o perioadă de timp stabilită. Medicii pot recomanda radioterapie pentru pacienții cu dureri osoase atunci când chimioterapia nu este eficientă sau pentru a controla durerea.
• Intervenția chirurgicală - nu este, de obicei, o opțiune de tratament pentru mielom multiplu, dar poate fi utilizată pentru ameliorarea simptomelor. Chirurgia este utilizată pentru a trata boala osoasă, în special dacă există fracturi și plasmocitom, mai ales dacă apar în afara osului.

Pentru unele tipuri de cancer, factorii de risc sunt cunoscuți în majoritatea cazurilor. În cazul mielomului multiplu, câteva cazuri sunt legate de factorii de risc care pot fi evitați. Nu există modalități cunoscute de prevenire a apariției mielomului multiplu la acei pacienți cu gamapatie monoclonală cu semnificație neprecizată.

Mielomul multiplu nu este o boală care poate fi prevenită, deoarece foarte puține cazuri sunt legate de factorii de risc evitabili. În timp ce multe tipuri de cancer au factori de risc clari care influențează dezvoltarea bolii, cum ar fi fumatul pentru cancerul pulmonar, factorii de risc ai mielomului multiplu nu sunt pe deplin înțeleși.

Rezultatul depinde de stadiul de mielom atunci când este diagnosticat. Un alt factor important este vârsta și starea de sănătate, precum și tipul de tratament administrat. Este un semn bun dacă mielomul răspunde bine la tratament și intră în remisiunea completă.

Sistemele de stadializare pentru mielom oferă informații despre prognostic și prezic șansa persoanei de recuperare. Unele dintre abordările actuale de evaluare a prognosticului includ:

• Nivelurile ridicate de β2-M pot indica faptul că există un număr mare de celule de mielom și că au apărut leziuni renale.
• Cantități reduse de albumină serică pot indica un prognostic mai slab.
• Lactaza dehidrogenaza (LDH) este o enzimă care, în concentrații mai ridicate în sânge, indică un prognostic mai slab.
• Anomaliile cromozomilor (citogenetic) în celulele canceroase pot arăta cât de agresiv este cancerul.

Rata de supraviețuire la 5 ani pentru persoanele cu mielom multiplu este de aproximativ 49%. Supraviețuirea a crescut constant în ultimul deceniu. În plus, mai mulți factori afectează supraviețuirea unui individ, cum ar fi vârsta persoanei și sănătatea generală.