Mielofibroza Tipuri de cancer

---

La început, mielofibroza se poate dezvolta fără simptome. Atunci când apar simptomele, de obicei cauza este că celulele sangvine sunt foarte reduse sau splină este mărită.

Simptomele posibile includ:

• infecții repetate;
• dificultăți respiratorii;
• febră și transpirații nocturne;
• pierdere în greutate;
• oboseală.

Uneori apar alte simptome, cum ar fi gută (inflamație la nivelul articulațiilor), vânătăi

(echimoze) din cauza complicațiilor, sau sângerări anormale (sângerări nazale, gingivale, vaginale etc.).

Splină mărită poate fi un alt semn al bolii. Splina se află în partea stângă a abdomenului, chiar sub coaste și este în mod normal de dimensiunea unui pumn. Este implicată în descompunerea celulelor roșii din sânge. Mielofibroza poate cauza mărirea splinei, simptomele fiind disconfortul în partea stângă a abdomenului și senzația rapidă de plenitudine după o masă normală.

Mielofibroza apare când celulele stem din sânge dezvoltă o mutație genetică. Celulele stem din sânge au capacitatea de a se diviza și de a se transforma în celule specializate care alcătuiesc sângele - celule roșii, albe sau trombocite. Mutația se transmite pe măsură ce se formează noi celule și nu se mai formează celule sangvine sănătoase, până la stadiul în care se ajunge la lipsa de celule roșii din sânge - care provoacă anemia caracteristică mielofibrozei. La persoanele cu mielofibroză, măduva osoasă normală spongioasă devine cicatrizată. Cea mai comună mutație este la nivelul genei JAK2.

Deși cauzele exact ale mielofibrozei nu sunt complet cunoscute, anumiți factori pot crește riscul de a dezvolta boala:

• Vârsta – Deși mielofibroza poate afecta pe oricine, indiferent de vârstă, este cel mai adesea diagnosticată la persoanele trecute de 50 de ani.
• Alte afecțiuni ale celulelor sangvine – În unele cazuri, mielofibroza apare ca o complicație a trombocitemiei esențiale sau a policitemiei vera.
• Expunerea la anumite substanțe chimice - Mielofibroza a fost asociată cu expunerea la substanțe chimice industriale, cum ar fi toluenul și benzenul.
• Expunerea la radiații - Persoanele expuse la niveluri ridicate de radiații pot prezenta un risc mai mare de mielofibroză.

Mielofibroza se poate dezvolta în mai multe moduri, și poate astfel fi:

• Mielofibroză primară sau idiopatică, atunci când se dezvoltă independent. Mielofibroza primară este diagnosticată utilizând o combinație a unui examen fizic care arată prezența unei spline mărită, teste de sânge și o examinare a măduvei osoase. Este diagnosticată numai atunci când au fost excluse alte cauze ale splinei mărite (inclusiv leucemie, limfom, alte tipuri de cancer care s-au răspândit în măduva osoasă).
• Mielofibroza secundară care apare după o altă afecțiune, cum ar fi: leucemii (leucemie limfocitară acută, leucemie mieloidă acută, leucemie megacariocitară acută, leucemie cu celule păroase), limfomul (limfomul Hodgkin și limfomul non-Hodgkin), mielomul multiplu, carcinomul metastatic, policitemia vera (creşterea numărului de celule sangvine şi scăderea fluidităţii sângelui), mastocitoza sistemică, infecția HIV, tuberculoza, bolile endocrine / metabolice (hiperparatiroidism, osteodistrofie renală, deficit de vitamina D), boală de țesut conjunctiv (lupus eritematos sistemic).

Diagnosticul mielofibrozei se bazează pe rezultatele unor teste diferite:

Hemoleucograma completă este cel mai frecvent test de sânge, ce măsoară celulele sangvine roșii, celulele sangvine albe și trombocitele din sânge. Cantitatea de hemoglobină, substanța care transportă oxigen în celulele roșii din sânge, este, de asemenea, evaluată într-un astfel de test. Un număr mic de celule roșii în sânge se definește ca anemie, care este frecventă în această boală. În plus, numărul de trombocite și numărul de celule albe din sânge pot fi fie ridicate, fie scăzute.

Frotiu de sânge periferic - Un mic eșantion de sânge poate fi aplicat pe un diapozitiv și examinat sub microscop, pentru a se număra celulele și pentru a le examina. Răspunsul normal al organismului la anemie este de a forma noi celule sanguine. Deoarece acest lucru este perturbat în mielofibroză, celulele sangvine imature sunt observate în sângele circulant. Aceasta este cunoscută sub denumirea de leukoeritroblastoză.

Biopsia măduvei osoase - O biopsie a măduvei osoase este utilă și necesară pentru diagnosticarea mielofibrozei. În general, aceasta implică administrarea anestezicului local și prelevarea de măduvă osoasă cu ajutorul unui ac.  În mielofibroză, biopsia măduvei osoase denotă de obicei fibroza sau cicatrizarea măduvei.

Testarea moleculară - Testele pentru mutațiile genetice, inclusiv JAK2, CALR și MPL, sunt, de asemenea, esențiale în diagnosticarea mielofibrozei.

Ecografia abdominală - aceasta se efectuează pentru a analiza dimensiunea splinei (dacă nu este suficient de mare pentru a fi palpată), mărirea ficatului sau anomalii ale altor organe.

Organizația Mondială a Sănătății (OMS) a elaborat următoarele criterii pentru diagnosticarea mielofibrozei. Un pacient trebuie să îndeplinească cele 2 criterii majore, precum și alte 2 criterii minore pentru diagnosticul de mielofibroză primară. Diagnosticul necesită A1 + A2 și oricare două criterii B:

• A1: fibroza măduvei osoase > 3 (pe scara 0-4);
• A2: mutație patogenetică (de exemplu, la nivelul JAK2 sau MPL) sau absența atât a BCR-ABL1, cât și a cauzelor reactive ale fibrozei măduvei osoase;
• B1: splenomegalie palpabilă (mărirea splinei);
• B2: anemie inexplicabilă;
• B3: leuco-eritroblastoză;
• B4: creşterea numărului de celule sangvine;
• B5: simptome constituționale: transpirații nocturne, pierdere în greutate > 10% pe parcursul a șase luni, febră inexplicabilă (> 37,5 ° C) sau dureri osoase difuze;
• B6: evidențierea histologică a hematopoiezei extramedulare.

Criterii de diagnosticare pentru policitemie vera sau mielofibroză esențială în trombocitemie: diagnosticul necesită A1 + A2 și oricare două criterii B. Criteriile sunt aceleași, cu excepția cazului A2, care este diagnosticul anterior al policitemiei vera sau trombocitemiei esențiale.

Deși nu există un sistem de stadializare pentru mielofibroză, Sistemul Internațional de Evaluare a Prognosticului (IPSS) utilizează următorii cinci factori de risc pentru estimarea șansei de supraviețuire din momentul diagnosticării şi analiza gravităţii bolii:

• Vârsta de peste 65 de ani;
• Anemie – hemoglobina mai reduse de 10 g / dl;
• Simptome cum ar fi febră, transpirații nocturne sau pierderea în greutate;
• Leucocitoză - un număr crescut de celule albe, de peste 30.000 / microL;
• Celule sangvine tumorale circulante - cel puțin 1%.

Medicul va alege cel mai bun tratament analizând sistemul de notare anterior și stabilind grupa de risc. Va lua în considerare, de asemenea, sănătatea generală și oricare alte afecțiuni medicale. În unele cazuri incipiente poate fi nevoie doar de monitorizare, fără inițierea unui tratament.

Tratamentele pot include una sau mai multe dintre următoarele:

• Transfuzii de sânge - Transfuziile de sânge cresc numărul de celule roșii din sânge. Acest lucru ajută la controlul oboselii, respirației și slăbiciunii.
• Administrarea de allopurinol - Când celulele roșii din sânge sunt afectate, ele produc uree. Prea multă uree perturbă echilibrul chimic din sânge și provoacă gută, care este un tip de artrită care provoacă dureri și umflarea articulațiilor. Allopurinolul reduce cantitatea de uree şi efectele acesteia.
• Chimioterapia - Chimioterapia folosește medicamente care ucid celulele canceroase (citostatice). Medicamentele funcționează prin întreruperea creșterii celulelor și oprirea divizării lor. Chimioterapia nu este recomandată pentru toți pacienții, deoarece unul dintre efectele secundare este scăderea numărului de celule sangvine.
• Radioterapia - Medicul poate sugera ședințe de radioterapie dacă splina este mărită și nu puteți efectua o intervenție chirurgicală. Acest lucru ajută la reducerea dimensiunii splinei, dar de regulă controlează simptomele doar câteva luni.
• Transplantul de celule stem - După chimioterapie cu doze mari sau radioterapie totală, care afectează grav măduva, se poate recomanda transplantul de celule stem, când celulele stem de la un donator sunt folosite pentru a înlocui propriile celule ale măduvei osoase. Cel mai potrivit donator este de obicei o rudă apropiată, cum ar fi un frate sau o soră. Acest tratament este foarte intens și prezintă riscuri.
• Inhibitori JAK2 - Inhibitorii JAK2 acționează prin încetinirea sau oprirea creșterii celulelor canceroase. Un exemplu de inhibitor JAK2 este ruxolitinibul. Ruxolitinib este utilizat pentru a trata o splină mărită și alte simptome sau dacă aveți mielofibroză cu risc intermediar sau cu risc crescut.
• În unele cazuri, poate fi luată în considerare îndepărtarea chirurgicală a splinei (splenectomie), în special atunci când splina s-a extins atât de mult încât provoacă simptome severe. Dacă simptomul principal este durerea abdominală și disconfortul cauzat de o splină mărită (splenomegalie) sau dacă necesitatea transfuziei sângelui și a trombocitelor este foarte ridicată sau dacă nu există răspuns la tratamentul medical, poate fi benefică îndepărtarea splinei. O splenectomie poate fi de asemenea luată în considerare dacă aveți o nevoie crescută de transfuzii de sânge. Acest lucru se întâmplă uneori deoarece splina distruge celulele sanguine, în special trombocitele, la o rată foarte rapidă.
• Tratamentul pentru controlul simptomelor - Aceste tratamente pot ajuta la reducerea simptomelor neplăcute, cum ar fi oboseala. Se pot efectua transfuzii de sânge pentru a trata anemia severă, puteți beneficia de danazol, un hormon care este produs în mod natural de organism, care poate stimula producerea de celule roșii și uneori poate crește nivelul hemoglobinei, se poate administra eritropoetină uneori pentru a trata anemia, acționând prin stimularea măduvei osoase pentru a produce celule roșii, se poate administra aspirină în doze mici (75 mg o dată pe zi) dacă numărul trombocitelor este ridicat.

Nu există modalități cunoscute de prevenire a mielofibrozei, cu excepția cazurilor cauzate de expunerea la radiații sau substanțe chimice industriale.

Mielofibroza nu poate fi prevenită, dar transplantul alogen al celulelor hematopoietice (HCT) poate fi un tratament potențial (alogen înseamnă că organul sau ţesutul transplantat provine de la un donator). Procedura implică înlocuirea sistemului imunitar al unui pacient cu cel al unui donator adecvat. Acest nou sistem imunitar identifică și distruge celulele canceroase din măduva osoasă a pacienților cu mielofibroză, și oferă celule sănătoase de sânge din măduvă osoasă. Imediat înainte de transplant, pacientul trebuie supus chimioterapiei și / sau radioterapiei pentru a-și suprima propriul sistem imunitar, astfel încât celulele donatorului să poată fi primite.

Prezicerea prognosticului mielofibrozei este dificilă și depinde de mulți factori. Deși se poate măsura severitatea bolii, nu există un sistem de stadializare pentru această boală. Cu toate acestea, medicii și cercetătorii au identificat anumiți factori care pot ajuta la prezicerea prognosticului unei persoane. Acești factori sunt utilizați în ceea ce se numește Sistemul internațional de evaluare a prognosticului (IPSS) pentru a ajuta medicii să prezică durata medie de supraviețuire.

Prezenţa unui singur factor de risc de mai jos înseamnă că rata medie de supraviețuire este de opt ani. Comulul a trei sau mai mulți factori poate reduce rata de supraviețuire medie la aproximativ doi ani. Acești factori includ:

• vârsta peste 65 de ani;
• simptome care afectează întregul corp, cum ar fi febră, oboseală și scădere în greutate;
• anemie sau un număr scăzut de celule roșii în sânge;
• un număr anormal de celule albe în sânge;
• celule tumorale circulante în sânge (celule albe din sânge imatur) mai mult de 1%.

Medicul  poate lua în considerare, de asemenea, anomalii genetice ale celulelor sanguine pentru a ajuta la stabilirea prognosticului. Persoanele care nu îndeplinesc niciunul dintre criteriile de mai sus, cu excepția vârstei, sunt considerate în categoria cu risc scăzut și au o rată medie de supraviețuire de peste 10 ani.

În unele cazuri, boala lor rămâne stabilă pentru perioade lungi de timp și pacientul duce o viață normală cu afectare minimă din cauza bolii sau a tratamentului acesteia. Pentru alte persoane, mielofibroza avansează mai rapid și pacienții necesită tratament pentru a ajuta la ameliorarea simptomelor bolii lor. Progresul spre un tip de leucemie numită leucemie mieloidă acută se produce în 10 -20% dintre cazuri.

Pot apărea o serie de complicații:

• Hipertensiunea arterială poate duce la sângerări variceale, ascite și encefalopatie hepatică și poate să apară și tromboza venoasă.
• Infarctul splenic: de obicei se auto-limitează și se tratează cu fluide și analgezice ca opiacee. Unele cazuri pot necesita splenectomie sau iradiere splenică.
• Osteoscleroza, osteoartropatia hipertrofică și periostita pot provoca dureri severe ale articulațiilor și oaselor.
• Anomalii ale imunității umorale - pot fi detectate varietăți de autoanticorpi și complexe imune circulante și se poate dezvolta amiloidoza.
• Infecțiile, de obicei pneumonia, pot să apară ca urmare a afectării sistemului imunitar.
• Se poate produce transformarea în leucemie mieloidă acută.
• Hematopoieza extramedulară poate implica orice organ și poate avea ca rezultat sângerare gastrointestinală, comprimare a măduvei spinării, convulsii. Acestea pot fi controlate cu radioterapie cu doze reduse.
• Poate apărea gută sau calculi renați din cauza supraproducției cu acid uric.