Limfom Tipuri de cancer

---

Deoarece simptomele limfomului sunt rare și comune, uneori poate dura mult până este diagnosticat. Principalul simptom al limfomului este umflarea unui nodul limfatic, care cauzează un chist. Deși pot fi  umflați, nodulii nu produc de fiecare dată durere sau disconfort, astfel că pot fi dificil de sesizat. Limfomul se manifestă prin mai multe semne și simptom, de obicei.

Limfomul non-Hodgkin și limfomul Hodgkin:

• umflarea nodulilor limfatici și durere, în cazul nodulilor din regiunea gâtului, axilar sau inghinal;
• febră inexplicabilă;
• transpirații abundente nocturne;
• oboseală;
• scădere inexplicabilă în greutate;
• prurit al pielii;
• tuse persistentă, neproductivă.

Aceste simptome nu sunt specifice, și nu sunt prezente la fiecare pacient cu limfom. Astfel, simptomele unui pacient pot fi cauzate de un număr variat de afecțiuni necanceroase. De exemplu, pot fi semne de gripă sau altă infecție virală, dar în acest caz, nu persistă mult. Dacă simptomele persistă în timp și nu sunt explicate de o infecție sau altă boală, poate fi vorba de limfom.

Limfomul non-Hodgkin este mai comun la persoanele în vârstă. Comparativ cu alte tipuri de cancere, incidența limfomului non-Hodgkin este mai mare la adolescenți și tineri (15-39 ani), și la adulții trecuți de 75 ani. În general, riscul de limfom non-Hodgkin crește odată cu înaintarea în vârstă. Limfomul Hodgkin la vârstnici este asociat cu un prognostic mai slab decât la tineri. La grupul de 20-24 ani, incidența limfoamelor este de 2,4 cazuri la 100.000 persoane, în timp ce crește la 46 cazuri la 100.000 persoane în rândul indivizilor de 60-64 ani.

Oamenii de știință nu au elucidat complet cauzele limfoamelor, dar sunt de părere că principalele asocieri sunt următoarele:

• persoanele infectate cu virusul imunodeficienței umane (HIV) prezintă un risc mai mare de a dezvolta limfom, precum și persoanele cu alte afecțiuni medicale care compromit sistemul imunitar, ca bolile autoimune, administrarea de terapie de supresie imunitară (unele folosite la transplantul de organe), boli imunodeficitare înnăscute (imunodeficiență severă combinată, ataxia telangiectazia etc.);
• alte virusuri, ca virusul limfotrofic uman cu celule-T sau virusul Epstein-Barr sunt, de asemenea, asociate cu risc mai mare de limfoame, precum și infecțiile cu Helicobacter pylori, o bacterie ce trăiește la nivelul tractului digestiv, sau infecțiile cu virusurile hepatitei B sau hepatitei C;
• persoanele expuse la cantități ridicate de radiații ionizante prezintă un risc mai mare de a dezvolta limfom non-Hodgkin;
• istoricul familial de limfom este asociat cu un risc mai mare de limfom Hodgkin;
• anumite ingrediente specifice din ierbicide sau pesticide pot fi asociate cu limfomul, dar cercetătorii menționează că sunt necesare cercetări suplimentare în acest sens pentru a putea stabili cu certitudine legătura.

Tipurile de limfom includ:

• Limfomul non-Hodgkin – Cea mai comună formă a bolii. Celulele din sistemul limfatic devin anormale, se divid și se dezvoltă necontrolat, iar celulele bătrâne nu mor. Limfomul non-Hodgkin poate porni sau se poate răspândi la aproape toate regiunile din corp. Pot fi grupate astfel, în funcție de cât de repede se dezvoltă și se răspândesc: Limfom non-Hodgkin de grad scăzut (de obicei se dezvoltă încet și este mai mult o boală cronică, astfel că pacientul poate sta mulți ani fără tratament) și limfom non-Hodgkin cu grad ridicat (limfomul care de obicei se dezvoltă rapid și necesită tratament).
• Limfomul Hodgkin – Celulele din sistemul limfatic devin anormale, dar cancerul tinde să se răspândească într-un mod ordonat de la un grup de noduli limfatici la următorii. De obicei, se poate răspândi la orice zonă din corp.

Aceste două tipuri apar în aceleași regiuni, și pot fi asociate cu simptome similare. La examinările microscopice sunt însă ușor de diferențiat. Limfomul Hodgkin se dezvoltă dintr-un tip de limfocite B anormale specifice, iar limfomul non-Hodgkin derivă fie din celule B anormale, fie din celule T anormale, și se disting prin markerii genetici unici. Sunt 5 subtipuri de limfom Hodgkin și peste 30 subtipuri de limfom non-Hodgkin. Deoarece sunt atât de multe subtipuri, clasificarea este complicată și depinde de aspectul la microscop și markerii genetici și moleculari. Multe subtipuri de limfom non-Hodgkin se aseamănă, dar funcționalitatea lor este diferită și răspund diferit la terapii, cu probabilități variate de vindecare. Organizația Mondială a Sănătății sugerează că sunt cel puțin 61 tipuri de limfom non-Hodgkin.

Dacă prezinți unul sau mai multe dintre simptomele prezentate anterior, este indicat să te prezinți la medic pentru analize și stabilirea unui diagnostic. Medicul poate prescrie o biopie, adică prelevarea unei probe și examinarea la microscop. Dacă biopsia nodulilor limfatici indică celule canceroase, medicul anatomo-patolog va putea diagnostica tipul specific de limfom și se vor indica alte investigații pentru a stabili dacă limfomul s-a răspândit la alte regiuni.

Aceste teste pot include:

• examinări fizice și teste de sânge;
• radiografii în regiunea pieptului;
• tomografie computerizată (CT) – pentru obținerea de imagini tridimensionale ale organismului;
• scanări cu galiu – o formă cu durată scurt, radioactivă, de galiu este injectată în organism și pereții organelor, vizualizându-se cu ajutorul unei camere speciale;
• tomografia cu emisie de pozitroni (PET) – o cantitate redusă de material radioactiv este injectată, evidențiind ariile canceroase vizualizate cu ajutorul unui scanner special;
• biopsia de măduvă osoasă – se va preleva o probă de măduvă osoasă și se va examina pentru depistarea celulelor canceroase.

Stadializarea este clasificarea cancerului în funcție de dimensiuni și de răspândirea în organism. Determinarea stadiului cancerului este importantă deoarece este esențială pentru stabilirea planului de tratament. Stadializarea se bazează pe rezultatele testelor de laborator și a investigațiilor imagistice.

Limfomul se stadializează în funcție de localizare și răspândire. Este importantă stadializarea pentru stabilirea corectă a planului de tratament. Stadiile limfomului sunt:

• Stadiul I – cancerul se găsește în apropierea unui nodul limfatic sau la nielul unui singur organ sau arii din exeriorul nodulului;
• Stadiul II – cancerul se găsește în apropierea a doi sau mai mulți noduli sau în apropierea nodulilor de pe aceeași parte cu diafragma;
• Stadiul III – cancerul se găsește în regiunea nodulilor limfatici de pe ambele părți ale diafragmei;
• Stadiul IV – cancerul s-a răspândit în exteriorul sistemului limfatic a unul sau mai multe organe, ca splina, ficatul sau pielea.

De asemenea, gradul este un element esențial în cazul clasificării limfomului non-Hodgkin:

• Grad redus: numite și limfoame „indolente” deoarece au rată de dezvoltare lentă, sunt de obicei răspândite când sunt depistate, dar nu necesită tratament imediat decât dacă funcția organelor este compromisă; se vindecă complet rar și se pot transforma în timp într-o combinație de tipuri agresive de cancer;
• Grad imediat: se dezvoltă rapid, sunt agresive, și de obicei necesită tratament imediat, dar de cele mai multe ori sunt tratabile;
• Grad ridicat: au dezvoltare foarte rapidă și agresivă și necesită tratament intensiv imediat și de cele mai multe ori mai puțin curabile.

Tratamentul limfomului depinde de localizarea și severitatea cancerului. Tratamentul pentru limfomul Hodgkin este de obicei eficient, cu rezultate pozitive de tratament. Limfomul non-Hodgkin este tratabil, dar mai dificil de tratat.

Tratamentele celor două forme de limfom variază. Unele persoană necesită un tratament unic, în timp ce altele necesită o combinație de terapii.

Opțiunile inlud:

• Monitorizarea atentă– unele forme de limfom non-Hodgkin cu dezvoltare lentă pot să nu necesite tratament activ la diagnosticare, fiind necesare doar consultații și analize periodice;
• Chimioterapia – fie prin administare orală sau injectabil;
• Radioterapia – utilizarea de radiații X pentru a identifica și distruge celulele canceroase, la adulți, și mai rar în cazul copiilor;
• Steroizi – tablete sau sub formă injectabilă, pentru îmbunătățirea eficienței chimioterapiei;
• Imunoterapie (terapie biologică, anticorpi monoclonali) cu anticorpi – implică tratamente care folosesc substațe naturale ale organismului sau medicamente formate din substanțe naturale ale organismului;
• Transplantul de celule stem (sau de măduvă osoasă) – celulele stem sunt celulele din care evoluează celulele sangvine; doze mari de chimioterapie pot afecta celulele stem, astfel că pe durata tratamentului, celulele stem sunt îndepărtate din măduva osoasă înainte de a mări dozele de chimioterapie.Ultrior sunt transplantate înapoi după ce chimioterapia s-a finalizat, numit transplant autolog de celule stem; este indicat de obicei dacă boala reaparare sau dacă nu răspunde la primul tratament. Uneori este necesar transplantul de celule stem de la un donator care să nu fie rudă, dar care să prezinte compatibilitate de măduvă osoasă, transplant realizat de obicei dacă limfomul reapare după un transplant cu celule stem proprii, numit transplant de celule stem alogenic; acesta are mai multe efecte adverse și complicații, iar tratamentul nu este eficient și recomandat pentru oricine;
• Terapii complementare și alternative – în asociere cu tratamentul convențional. Unele tipuri de terapii pot îmbunătăți starea generală și calitatea vieții.

Toate tratamentele au efecte adverse, care variază în funcție de tipul tratamentului și durată. Multe efecte adverse sunt temporare, dar unele sunt permanente.

Nu este un mod garantat de a preveni limfomul. Recomandările standard sunt de a evita factorii de risc cunoscuți pentru această boală. Unii factori de risc pentru limfom sunt încă nedescoperiți, astfel că sunt imposibil de evitat. Infecția cu virusuri ca virusul HIV, virusul Epstein Bar sau virusul hepatitic sunt factori de risc care pot fi evitați prin spălarea frecventă a mâinilor, respectarea măsurilor de siguranță ca protecția în timpil actului sexual, evitarea utilizării în comun cu alte persoane a acelor,  periuțelor de dinții și a altor obiecte persoanele care pot fi contaminate cu sânge sau secreții infectate.

Prognosticul variază, în funcție de tipul și stadiul limfomului. Rata de supraviețuire pentru limfoamele non-Hodgkin și Hodgkin de stadiul I și Stadiul II sunt foarte mari. Complicațiile posibile includ:

• uneori limfomul Hodgkin se transformă în limfom non-Hodgkin;
• radioterapia și chimioterapia pot cauza cancere secundare;
• infecțiile și fibrozele pulmonare pot să apară;
• neuropatie și cardiomiopatie;
• disfuncții endocrine.

Prognosticul limfomului Hodgkin este în general unul bun. Este printre cancerele cu cea mai mare rată de vindecare. Rata de supraviețuire la 5 ani după tratament este mai mare de 80% pentru adulți și mai mare de 90% pentru copii.

Prognosticul limfomului non-Hodgkin s-a îmbunătățit în ultimii ani ca urmare a soluțiilor de tratamente, cu o rată de supraviețuire la 5 ani după tratament de 69% pentru adulți și aproape 90% pentru copii; rata de supraviețuire la 10 ani este de 59%. Adăugarea imunoterapiei la tratamentul standard pentru limfom non-Hodgkin ar putea îmbunătăți pe viitor ratele de supraviețuire, astfel ca speranța de viață să crească.

Termentul de supraviețuire la 1 sau 5 ani este aproximativ, nu indică exact perioada de supraviețuire, ci este asociat unui număr statistic de persoane care trăiesc după 1, respectiv 5 ani de la diagnosticarea cancerului.